FLAGURI ISTORICE

Steagurile Statelor Unite cu 48 și 49 de stele

Steagurile SUA cu 48 și 49 de stele diferă în principal în colțul lor albastru superior. Primul a fost între 1912 și 1959, al doilea doar din 1959 până în 1960. Noile state au condus la stele noi, în timp ce cele treisprezece dungi roșii și albe nealterate au amintit de statele originale. Sunt decizi zilele introductive respective.

Testează-ți cunoștințele →

Steagurile Statelor Unite cu 48 și 49 de stele · colecție educativă

Informații și distincții esențiale

Articolul focalizare: Variante de pavilion istorice
Data convenției: Perioada descrie varianta ilustrată
Domeniul de aplicare: Proiecte selectate; nu sunt steaguri sau simboluri naziste
48 de stele în mod oficial: 4 iulie 1912-3 iulie 1959
Grila cu 48 stele: Șase rânduri cu câte opt stele fiecare
Statele admise în 1912: New Mexic și Arizona
Înregistrarea Alaska: 3 ianuarie 1959
49 de stele oficial: 4 iulie 1959-3 iulie 1960
Grila cu 49 stele: Șapte rânduri de piatră cu șapte stele fiecare
Înregistrare Hawaiiană: 21 august 1959
50 de stele oficial de la: 4 iulie 1960

48 stele într-o rețea obișnuită

Steagul de 48 de stele arată șase rânduri orizontale cu câte opt stele fiecare. Această grilă clară facilitează recunoașterea și numărarea. Președintele William Howard Taft a stabilit în 1912 proporția și aranjamentul. New Mexic și Arizona au fost admise ca state în același an. Noul pavilion a intrat în uz oficial la 4 iulie 1912.

Modelul a persistat până la 3 iulie 1959. Astfel, ea aparține unei lungi perioade de istorie americană și se întâlnește în numeroase fotografii istorice. Cu toate acestea, o înregistrare din acest moment nu poate fi datată la un anumit an numai de stele. Versiunea neschimbată acoperă aproape 47 de ani, iar steagurile mai vechi ar putea continua să existe.

Alaska și o stea pentru un an

Alaska a devenit stat la 3 ianuarie 1959. Pentru steaua adăugată, a apărut un nou aranjament de șapte rânduri cu șapte stele fiecare. Aceste rânduri sunt compensate unul împotriva celuilalt. Tranziția nu a fost pur și simplu adăugarea unei stele în grila dreptunghiulară anterioară: întregul grup de stele a trebuit reproiectat.

Steagul de 49 de stele a devenit oficial pe 4 iulie 1959. A rămas executarea valabilă până la 3 iulie 1960. Hawaii a aderat la Uniune la 21 august 1959, dar schimbarea corespunzătoare a drapelului a urmat abia la 4 iulie 1960. Prin urmare, un steag de 49 de stele a fost, de asemenea, oficial corect pentru o parte din timp cu deja 50 de state.

De ce 4 iulie contează

Legea americană combină admiterea unui stat cu o stea suplimentară și stabilește următoarea 4 iulie. Prin urmare, există adesea o perioadă de tranziție între aderarea politică și schimbările vizibile. Pentru un test istoric, trebuie să separi data aderării statului de data versiunii valide a drapelului. Ambele descrie procese diferite.

Cele treisprezece dungi au rămas neschimbate. Stelele reprezintă Uniunea în creștere, în timp ce dungile mențin un punct de plecare istoric. Această referință dublă explică de ce steagul și-a păstrat forma de bază și a fost totuși rearanjat de mai multe ori. Versiunile de 48 și 49 de stele prezentate aici sunt variantele oficiale ale aceluiași semn de stat, nu steagurile diferitelor state succesoare.

Detalii care merită să fie amintite

Numărare cu sistemul

La 48 de stele, grila duce direct la proiectul de lege de șase ori opt. La 49 de stele, este șapte ori șapte. Cu toate acestea, poziția offset a celei de-a doua variante împiedică ambele câmpuri stelare să acționeze ca tabele similare. Împreună, numărul de rânduri și alinierea formează o caracteristică de recunoaștere fiabilă.

Un an cu două numere

În anul 1959, erau deja 50 de state, în timp ce steagul oficial arăta 49 de stele. Asta nu e o contradicție. Ziua de introducere stabilită legal explică schimbarea temporală și face din varianta scurtă un exemplu de învățare istorică deosebit de viu.

Proiecte înainte de introducere

Biblioteca prezidențială Eisenhower păstrează documentația pentru pregătirea noilor aranjamente stelare. Astfel de documente arată că o adăugare aparent mică necesită planificare. Designerii au trebuit să găsească un aranjament general simetric și reproductibil care să poată funcționa pe steaguri mari și mici.